Mănăstirile noastre, întemeiate în locuri pitoreşti, irepetabile, anume alese de Dumnezeu pentru închinare şi rugăciuni, au fost dintotdeauna o mare bogăţie materială a Bisericii şi o podoabă morală a poporului. Adăposturi religioase, cetăţi de eroism şi rugăciune în vremuri de restrişte, centre de cultură de-a lungul anilor , ele, mănăstirile au păstrat nestinsă făclia credinţei în Dumnezeu, candela conştiinţei naţionale, au fost spijinul moral al omului împovărat de grijile existenţei.

Neavînd susţinerea necesară unei adevărate prosperităţi, veşnic în nelinişte şi nesiguranţă, multe din ele au dispărut încă din veacul trecut. Altele, care mai rămăseseră, au fost supuse unei crude umilinţe de către ateismul militatnt din secolul nostru, fiind batjocorite, închise, distruse. Dar mare e puterea lui Dumnezeu. El voit-a să renască aceste locaşuri de credinţă creştină, să le sporească numărul. Nu e deloc uşoară această operă, dar cu mila şi îndrumarea Tatălui Ceresc ea a început să ia amploare, fapt ce constituie şi un bun prilej pentru cronicarii timpului de a aduna în cărţi istoria nefalsificată a mănăstirilor.

E de datoria noastră să ne cunoaştem trecutul, căci fără de el nu există prezent şi viitor.

După: „Mănăstiri basarabene”, Chişinău, 1995, pag.3.