Mănăstirea “Sfîîntul Gheorghe” de la Zloţi

Schitul Zloti, cu hramul “Sfantul Gheorghe”, la 1 septembrie 1995 intrunea 2 preoti-calugari, 4 calugari si 4 frati. Staret e arhimandritul Tobie (in lume Serghei Boboc). Schitul a fost inchis in anul 1949 si apoi sters de pe fata pamantului. Si-a reluat activitatea in martie 1995.
Dispune de 5 hectare de pamant, 1 tractor si 2 masini, 1 cal. Se afla la o distanta de 30 km de centrul raional Cimislia, 2 km de la gara Ciuflesti si la 15 km de Cainari.

Ploase abundent. Si in ajun, dis-de-dimineata. Taranii, lipsiti de posibilitatea de a iesi in camp, stateau in palcuri pe la rascruci de drumuri punand tara la cale. Cei de la rascruci de drumuri punand tara la cale. Cei de la Chircaiesti (Cainari) ne-au lamurit cum sa ajungem pana la schitul Zloti, dar si-au exprimat indoiala ca vom putea acolo cu “Volga” dupa o ploaie atat de mare, caci de la marginea padurii de la Baurci trebuia s-o luam pe drum de tara, nepietruit. Cei de la Baurci au concretizat ca trebuie sa tinem soseaua pana vom da cu ochii de indicatorul “Manastirea Sfantul Gheorghe”.
Toate s-au intamplat asa cum ni s-a spus, caci, vorba filosofului, taranul nu-i politician ca sa toarne minciuni.
Indicatorul arata spre stanga, spre gara Ciuflesti. Drumul se strecura printer doua lanuri de porumb si de floarea soarelui, asteptandu-si clipa recoltarii. Ii parcurgem, ca si toti credinciosii porniti la manastire, pe jos, sin u regretam. Ba chiar simtim o bucurie nespusa, mai ales cand ne intampina o alta padure, cu frunza spalata de ploaie, cu podoabele toamnei la cingatoare. Iata maciesul incarcat cu ulciorasele lui, stralucind ca niste boabe de margean.

Coboram in vale, urcam panta opusa, si dintr-odata ochiul distinge, acolo unde se ingemaneaza cerul cu pamantul, o rastignire si doua clopote atarnand de o bara. Mai apoi iti apar in fata niste vagonase, o casuta inca nefinisata, un sopron.

Mănăstirile noastre

 

Mănăstirile noastre, întemeiate în locuri pitoreşti, irepetabile, anume alese de Dumnezeu pentru închinare şi rugăciuni, au fost dintotdeauna o mare bogăţie materială a Bisericii şi o podoabă morală a poporului. Adăposturi religioase, cetăţi de eroism şi rugăciune în vremuri de restrişte, centre de cultură de-a lungul anilor , ele, mănăstirile au păstrat nestinsă făclia credinţei în Dumnezeu, candela conştiinţei naţionale, au fost spijinul moral al omului împovărat de grijile existenţei.